În vara lui 2007, Mama (Piţi) era tot în perioada de aşa-zis ,,facies cortizonic''... şi-a revenit ulterior, pînă spre sfîrşitul anului....
22 februarie - ZIUA 2
Zic să mai scriu ceva. Mă gîndesc ca fiecare paragraf de aici să reprezinte acum o idee principală pe care să o dezvolt mai tîrziu. Mă mai gîndesc dacă să fac sau nu loc în spațiul ăsta, la toate personajele călătoare prin zilele mele sau să mă rezum la un cvartet, cvintet etc. Cu siguranță NU. Nu mă voi rezuma la a limita eroii. Îi voi lăsa să zburde. Sînt mult prea multe ființe dragi mie cu care interferez sistematic și aproape perfect. Perfect e doar unul. Cu EL simbioza e desăvîrșită, chiar dacă nu permanent plăcută. Paradox?
Am adormit spre dimineață. În medie tot două ore de somn pe noapte. Refuz
să iau ,,pastile''
și spun tuturor
, de cîte ori am ocazia, că îmi gestionez bine suferința. Aiurea! Mă obosesc
cît pot, fizic și psihic, așteptînd ca zăpada să devină albă și nopțile la locul lor. Rîd la muncă, zîmbesc dacă cineva mă oprește pe stradă adresîndu-mi cîteva cuvinte, plîng de cîte ori îmi vine, indiferent de locul în care sînt. S-a infiltrat în mine totuși o ciudățenie. De cîteva zile, involuntar, după plînsul de dimineață, aștept seara. Serile. Serile în care aprind tămîie, mă uit la filmulețele cu ea și plîng. Și urlu.
În bucătărie, pervazul îmi arată paharul din care parcă Piți a băut ceva. Ea sau soarele? Parcă mă bucur puțin. Îi aud glasul și îi simt mîna pe frunte, și atunci mă bucur și mai mult. Mult, dar puțin. Puțin timp. Realitatea absenței EI se năpustește în fiecare zi ca o fiară imposibil de îmblînzit.
În fiecare zi e mai greu. Îmi spunea mai ieri, prietenul meu drag, EL: ,,Peti, dorul vine tîrziu și taie în carne vie!'' Are dreptate. Posibil ca asta să fie traiectoria firească a durerii de dor: un ascendent, un apogeu și mai apoi declinul.
Fără mama am rămas fără repere. Am rămas în schimb cu reflexe.
Mă mobilizez și mă îmbrac. Nu durează mult, pentru că rămîn peste noapte cu o parte din hainele negre pe mine. Da,
,,țin doliu''...Nu o fac pentru mama, pentru că noi lămurisem problema asta demult. Nu o fac pentru că ,,așa se cade'' sau pentru că altfel ,,rîde lumea''. E doar starea mea de acum în care dintr-o dată nu mai iubesc sau nu mai suport culorile. Nu știu cît va dura, dar acum, simt că fie și numai chiloții dacă ar fi altă culoare, i-aș trage o palmă EI.
Pachețelele de ,,dimineți'' sînt gata. Le duc. Vecina de la doi plînge de fiecare dată și-mi vorbește despre regretele ei. Că de ce nu i-am spus că a fost în spital atîta timp, să fi venit și ea să mai stea de vorbă, că nu trebuia să o vadă moartă...
- Era așa de frumoasă! Și cu ochii deschiși! Nu am mai văzut așa ceva!
- Da tanti, era! Da, nici eu.
Cît despre regrete vis-a-vis de cei morți și ce ar fi trebuit să facem pentru ei cît sînt în viață...Toți cei care mi-au fost aproape știu că pierderea mea nu e dublată de așa ceva. Am dat tot, I-am dat TOT. Dar îi știu și pe cei care și-au închis inima odată cu ochii, și nu au mai văzut-o decît cînd au vrut și cum au vrut. Pentru aceștia nu mai am nici măcar secunde. Pentru aceștia nu mai inventez cuvinte. I-am iertat și atît.
Și totuși, azi, din puținul somn nedormit, m-am trezit frumos. Cu un SMS de la EL. Unul cald ca o plăpumioară parfumată, ademenitor, învăluitor. Simt că trebuie să apară, dar nu se întîmplă asta. Mai tîrziu, pentru că m-a sunat și am aranjat o întîlnire în matineu, am aflat că a vrut să vină la mine. Ne-am băut fresh-ul emblematic pentru EL (pentru
noi, deja), am fumat, am vorbit. Ne-am întîlnit frumos, ne-am despărțit la fel. Și cu toate astea, m-am simțit orfană și văduvă deopotrivă. Negrul meu ascundea dintr-o dată toate durerile mari, născute din două despărțiri aproape simultane. Simultane, dar totuși inegale.
Pe drumul spre casă, am revăzut porumbeii orașului... porumbei fericiți în soare și în zăpadă. Le-am făcut poze cu unul din cele două telefoane proaste ale mele și am zîmbit.
Ce mai fac eu azi? Aștept...
