COSMIN GHEORGHE

    Pentru Excelsiorii care vor să afle ce mai face prietenul şi fratele nostru deopotrivă, Cosmin Gheorghe: păi face bine, e medic psihiatru în San Francisco - California, s-a mutat de curînd cu cabinetu' şi scrie. Mai cu seamă lucrări de specialitate. Mai nou, cărţi pentru copii.
    Vă dau aici link-ul către un rezumat la ultima lui carte, prima pentru copii. Vă dau şi poze, şi bine, hai, vă dau şi un filmuleţ, treacă de la mine...
  http://www.amazon.com/ALELUKI-TAKING-ADVENTURES-ACTIVE-ebook/dp/B00762B8XS
  http://www.amazon.com/ALELUKI-TAKING-ADVENTURES-ACTIVE-ebook/dp/B00762B8XS#reader_B00762B8XS

             Bueyyyy, fiţi atenţi, aici e DE-MEN-ŢI-AL Cosminelu'!  Ne este dor de tine, Cosmin!

Acu' salutaţi-l şi voi...

VĂDUVA ALBĂ

Nu înseamnă nimic
literele astea mari de tipar
cu care îmi spui că mă iubeşti.
Sînt văduva albă - frigul
e singura haină
pe care o port.
Jumătate rană,
jumătate pămînt de flori,
voi distruge corduri în amurg
la graniţa dintre lumi
unde vameşii-mi vor spune
că pe cruce nu încape
decît un răstignit.

UNICUL DOR - JURNAL DE ORFANĂ - ZIUA 2

 În vara lui 2007, Mama (Piţi) era tot în perioada de aşa-zis ,,facies cortizonic''... şi-a revenit ulterior, pînă spre sfîrşitul anului....

      22 februarie - ZIUA 2
     Zic să mai scriu ceva. Mă gîndesc ca fiecare paragraf de aici să reprezinte acum o idee principală pe care să o dezvolt mai tîrziu. Mă mai gîndesc dacă să fac sau nu loc în spațiul ăsta, la toate personajele călătoare prin zilele mele sau să mă rezum la un cvartet, cvintet etc. Cu siguranță NU. Nu mă voi rezuma la a limita eroii. Îi voi lăsa să zburde. Sînt mult prea multe ființe dragi mie cu care interferez sistematic și aproape perfect. Perfect e doar unul. Cu EL simbioza e desăvîrșită, chiar dacă nu permanent plăcută. Paradox?


     Am adormit spre dimineață. În medie tot două ore de somn pe noapte. Refuz să iau ,,pastile'' și spun tuturor, de cîte ori am ocazia, că îmi gestionez bine suferința. Aiurea! Mă obosesc cît pot, fizic și psihic, așteptînd ca zăpada să devină albă și nopțile la locul lor. Rîd la muncă, zîmbesc dacă cineva mă oprește pe stradă adresîndu-mi cîteva cuvinte, plîng de cîte ori îmi vine, indiferent de locul în care sînt. S-a infiltrat în mine totuși o ciudățenie. De cîteva zile, involuntar, după plînsul de dimineață, aștept seara. Serile. Serile în care aprind tămîie, mă uit la filmulețele cu ea și plîng. Și urlu.
     În bucătărie, pervazul îmi arată paharul din care parcă Piți a băut ceva. Ea sau soarele? Parcă mă bucur puțin. Îi aud glasul și îi simt mîna pe frunte, și atunci mă bucur și mai mult. Mult, dar puțin. Puțin timp. Realitatea absenței EI se năpustește în fiecare zi ca o fiară imposibil de îmblînzit.
     În fiecare zi e mai greu. Îmi spunea mai ieri, prietenul meu drag, EL: ,,Peti, dorul vine tîrziu și taie în carne vie!''  Are dreptate. Posibil ca asta să fie traiectoria firească a durerii de dor: un ascendent, un apogeu și mai apoi declinul.
     Fără mama am rămas fără repere. Am rămas în schimb cu reflexe.
     Mă mobilizez și mă îmbrac. Nu durează mult, pentru că rămîn peste noapte cu o parte din hainele negre pe mine. Da, ,,țin doliu''...Nu o fac pentru mama, pentru că noi lămurisem problema asta demult. Nu o fac pentru că ,,așa se cade'' sau pentru că altfel ,,rîde lumea''. E doar starea mea de acum în care dintr-o dată nu mai iubesc sau nu mai suport culorile. Nu știu cît va dura, dar acum, simt că fie și numai chiloții dacă ar fi altă culoare, i-aș trage o palmă EI.
    Pachețelele de ,,dimineți'' sînt gata. Le duc. Vecina de la doi plînge de fiecare dată și-mi vorbește despre regretele ei. Că de ce nu i-am spus că a fost în spital atîta timp, să fi venit și ea să mai stea de vorbă, că nu trebuia să o vadă moartă...
   - Era așa de frumoasă! Și cu ochii deschiși! Nu am mai văzut așa ceva!
   - Da tanti, era! Da, nici eu.
   Cît despre regrete vis-a-vis de cei morți și ce ar fi trebuit să facem pentru ei cît sînt în viață...Toți cei care mi-au fost aproape știu că pierderea mea nu e dublată de așa ceva. Am dat tot, I-am dat TOT. Dar îi știu și pe cei care și-au închis inima odată cu ochii, și nu au mai văzut-o decît cînd au vrut și cum au vrut. Pentru aceștia nu mai am nici măcar secunde. Pentru aceștia nu mai inventez cuvinte. I-am iertat și atît.
   
   Și totuși, azi, din puținul somn nedormit, m-am trezit frumos. Cu un SMS de la EL. Unul cald ca o plăpumioară parfumată, ademenitor, învăluitor. Simt că trebuie să apară, dar nu se întîmplă asta. Mai tîrziu, pentru că m-a sunat și am aranjat o întîlnire în matineu, am aflat că a vrut să vină la mine. Ne-am băut fresh-ul emblematic pentru EL (pentru noi, deja), am fumat, am vorbit. Ne-am întîlnit frumos, ne-am despărțit la fel. Și cu toate astea, m-am simțit orfană și văduvă deopotrivă. Negrul meu ascundea dintr-o dată toate durerile mari, născute din două despărțiri aproape simultane. Simultane, dar totuși inegale.
   Pe drumul spre casă, am revăzut porumbeii orașului... porumbei fericiți în soare și în zăpadă. Le-am făcut poze cu unul din cele două telefoane proaste ale mele și am zîmbit.
   Ce mai fac eu azi? Aștept...

UNICUL DOR - JURNAL DE ORFANĂ

                                                             La 26 de ani era o zeiţă...

                                           ...la aproape 54, la fel...pentru noi, aşa a şi rămas...

JURNAL DE ORFANĂ - ZIUA 1 ( este defapt a douăsprezecea zi de la moarte şi prima în care mi se pare că pot să scriu...)


 
     Mi se pare că azi pot să scriu. Să scriu despre mama, despre mine orfană de mamă. Încep să o fac.  Dacă textul va curge, se va chema că am reuşit. Se va cheama?
    Nu voi face asta în fiecare zi. Sînt zile în care mi se pare că sînt ,,scriitoare'' , cu patalamale întregi la mînă, şi ca atare exerciţiul funcţionează. Eu scriu, nu arăt la nimeni şi deci nimeni nu (mă) citeşte, dar mă ridic de la birou cu gloria mea de-asupra capului, mîndră nevoie mare şi gata de o nouă recidivă. Astea sînt ,,un fel'' de zile. Mai sînt şi ,,celelalte'' zile, alea în care singurătatea este atît de deplină încît nu mă mai regăsesc nici măcar pe mine în ea. Atunci doar cei din jur mai deschid uşi sau mai trag obloane, sesizîndu-mă fiecare în felul lui... ok, încep:

   19 februarie 2012
    Zăpada este tot multă şi neagră, nopţile albe. Nu pot dormi decît foarte puţin şi atunci cînd se întîmplă o visez. Mă gîndesc deja că va începe o serie nouă dintr-un soi de vise, obsesiv repetante, pe care le-am mai avut după ce a murit bunica. Mama EI. În ele ,,se face că'' (nu aşa se zice cînd vorbeşti despre vise?) a murit şi apoi, dintr-o dată a înviat. Aşa a fost şi visul din cele două ore dormite azi-noapte: era în patul ei, frumoasă, cu ceva în plus faţă de frumuseţea ei obişnuită, veselă. Venise cineva la noi şi eu povesteam cum a fost moartă de-adevăratelea. Că am stat eu cu ea ore în şir în capelă, o pupam cald pe obrajii reci şi o priveam în ochii care nu au vrut să se închidă. Că i-am vorbit ore în şir, că i-am pus sute de întrebări în timpul ăsta şi ea nu mi-a răspuns la niciuna. Musafirul pe care nu-l vedeam, mă aproba cu îngăduinţă şi vorbea cu mama mea înviată şi veselă. Ea îi confirma spusele mele şi se distra cumva pe seama reuşitei sale...
    Orele astea două au fost dormite către dimineaţă. Era şase si ceva cînd m-am trezit. Nici urmă de mamă veselă lîngă mine, nici urmă de nimic. Doar căţeluşa mea, care s-a bucurat de mine în drumul către bucătărie.   Era soare. Unul negru, evident, la fel ca zăpada, nelafel cu nopţile. Cafeaua, şi ea, tot neagră...
     Ce fac eu azi? E prima nedumerire a zilei. Mă uit la paharul cu apă de pe pervaz, din care cică mama bea apă 40 de zile. Verific. N-a băut nimic şi zic:
      ,,- Mămico, pune mîna şi bea apă, ştii că trebuie să te hidratezi!''
     Hmmm, iar nu răspunde. Îngit nişte lacrimi uriaşe şi cît se poate de reale şi le amestec cu cafea. Ca să nu mai simt sarea. Ce fac eu azi? Ieri nu am ieşit decît să-mi iau nişte pîine. Hai să fiu azi mai temerară decît ieri şi să mă duc la tata. Aşa am şi făcut.
     L-am găsit în camera mamei, vorbind cu ea. I-am zis ,,săru' mîna''. Nu lui, ci EI, care ne priveşte ,,pişicher'' dintr-o poză pe care tata a pus-o la preţioasa noastră icoană cu armătură de argint şi pe care EA o iubea atît de mult.
      La întoarcere, drumul m-a dus el singur către casă. Eu am mers fără el, nu pe el, nu pe de-asupra lui...doar o fetiţă de vreo 5 ani, care trăgea o sanie mai mare decît ea, m-a trezit cumva, cînd s-a oprit în faţa mea. S-a prezentat frumos:
     - Bună. Eu sînt Francesca, dar mi se spune Franci. Pe tine cum te cheamă?
     - Petra, îmi pare bine.
     - Mă tragi şi pe mine cu sania pînă la pomul ăla şi înapoi?
     - Hai!
     Am aranjat-o frumos pe sanie şi m-am executat. La despărţire mi-a spus cîteva cuvinte cu cel mai frumos surîs din lume, aşa cum numai la copii ca ei poţi întîlni:
      - Mi-a plăcut foarte mult! Am fost fericită! O să ne mai vedem?
      - Da, Franci, eu trec destul de des pe aici.
     Deci am făcut ceva azi. Am făcut un copil fericit.
 

ALEXANDRU BUICAN - UN OM ÎNTRE ROMÂNI

Iată ce a mai făcut prietenul meu, Sandu Buican...

    Este romanul cu care el crede că va încheia ,,chestiunea romînească''. La scurt timp după publicare, care se va petrece cam în două săptămîni, va pleca la New York...
    Mi-a promis această carte. O voi avea şi o voi citi, aşa cum le am şi cum le-am citit şi pe celelalte...

UNICUL DOR

,,Înainte de a mă naşte, am fost o veşnicie întreagă ,,nimic''. De ce mă tem acum de aceeşi ,,neexistenţă'' cu care am avut o veşnicie timp să mă obişnuiesc şi-n care am fost deja? Nu înţeleg.'' (Lucian Blaga)

    O iarnă cu zăpadă neagră şi nopţi albe...încerc să scriu despre mama şi nu reuşesc. O durere de o mie de cuţite care mă străpung în acelaşi timp, mă anihilează şi-mi înghite toate cuvintele. Nu le găsesc nici înăuntru, nici înafară.
    Mi-o ninge viscolit. Mă gîndesc că am îmbrăcat-o bine şi că nu i-e frig. Simt acum doar sufletul ei cald care mă îmbrăţişează cu o mie de suflete şi o mie de braţe, tot calde. Vocea ei îmi spune că trebuie să mă liniştesc pentru că acum şi ea e liniştită. Iubind viaţa şi temîndu-se cumplit de moarte, a găsit în cele din urmă poarta către Dumnezeu. A ajuns acolo fără să îmi ia nimic. Dimpotrivă, mi-a lăsat TOTUL, un tot cu multe frumuseţi dar şi cu o mare nedumerire: cum a putut să încapă o durere atît de mare într-un corp atît de mic?
   De acum voi trăi cu UNICUL DOR în fiecare zi. Poate într-una din ele, voi găsi şi un răspuns...TE IUBESC, MAMI!

  ,,-Fii atentă: după ce mor, îmi pui melodia asta. Dar vezi cum faci, să o pot asculta la infinit!
              -Măi Piţi, chiar la infinit nu ştiu dacă o să reuşesc, dar de cel puţin cîteva ore pe săptămînă, garantez!''