JOGGING DE SEARĂ

    Ori de câte ori ziua imi trage un şut în fund şi mă trimite repede în noapte, mă gândesc la mine de atunci...nu zic nimic, nu fac nimic. Îmi iau şutul şi încep să alerg. Doar seara.
     Aşa făceam şi atunci, la 5-6 ani. Alergam pe o stradă mică şi neasfaltată numai ca să scap de durerea vrăbiuţei care a zăcut şi apoi mi-a murit în palme, de ghioceii de la mama care nu puteau să rămână nemuritori şi se uscau parcă numai aşa, în ciuda mea, de mirosul de clei de oase pe care tata îl topea ca să-şi prepare pânzele, de şi de şi de...alergam, apoi adormeam sfârşită în braţele bunicii care mă aşeza uşor în pat.
     A doua zi, viaţa năvălea cu noi şi mari probleme, prea mari pentru o vârstă mică, aşa că o luam de la cap. Doar sărutul părinţilor şi al bunicii mai alina cumva durerile acelea premature...
     Acum, parcă aş da jogging-ul meu de seară pe volanul unei maşini! Să-mi duc amărăciunile în goană la drum lung şi să schilodesc picioarele fiecărei zile care vrea să-mi tragă iar un şut. Să-i las pe ”textieri” să-şi repete frazele în fiecare nou harem grotesc şi să trag obloane grele peste urâtul din minciuna Lui, a Lor...