UNICUL DOR - JURNAL DE ORFANĂ

                                                             La 26 de ani era o zeiţă...

                                           ...la aproape 54, la fel...pentru noi, aşa a şi rămas...

JURNAL DE ORFANĂ - ZIUA 1 ( este defapt a douăsprezecea zi de la moarte şi prima în care mi se pare că pot să scriu...)


 
     Mi se pare că azi pot să scriu. Să scriu despre mama, despre mine orfană de mamă. Încep să o fac.  Dacă textul va curge, se va chema că am reuşit. Se va cheama?
    Nu voi face asta în fiecare zi. Sînt zile în care mi se pare că sînt ,,scriitoare'' , cu patalamale întregi la mînă, şi ca atare exerciţiul funcţionează. Eu scriu, nu arăt la nimeni şi deci nimeni nu (mă) citeşte, dar mă ridic de la birou cu gloria mea de-asupra capului, mîndră nevoie mare şi gata de o nouă recidivă. Astea sînt ,,un fel'' de zile. Mai sînt şi ,,celelalte'' zile, alea în care singurătatea este atît de deplină încît nu mă mai regăsesc nici măcar pe mine în ea. Atunci doar cei din jur mai deschid uşi sau mai trag obloane, sesizîndu-mă fiecare în felul lui... ok, încep:

   19 februarie 2012
    Zăpada este tot multă şi neagră, nopţile albe. Nu pot dormi decît foarte puţin şi atunci cînd se întîmplă o visez. Mă gîndesc deja că va începe o serie nouă dintr-un soi de vise, obsesiv repetante, pe care le-am mai avut după ce a murit bunica. Mama EI. În ele ,,se face că'' (nu aşa se zice cînd vorbeşti despre vise?) a murit şi apoi, dintr-o dată a înviat. Aşa a fost şi visul din cele două ore dormite azi-noapte: era în patul ei, frumoasă, cu ceva în plus faţă de frumuseţea ei obişnuită, veselă. Venise cineva la noi şi eu povesteam cum a fost moartă de-adevăratelea. Că am stat eu cu ea ore în şir în capelă, o pupam cald pe obrajii reci şi o priveam în ochii care nu au vrut să se închidă. Că i-am vorbit ore în şir, că i-am pus sute de întrebări în timpul ăsta şi ea nu mi-a răspuns la niciuna. Musafirul pe care nu-l vedeam, mă aproba cu îngăduinţă şi vorbea cu mama mea înviată şi veselă. Ea îi confirma spusele mele şi se distra cumva pe seama reuşitei sale...
    Orele astea două au fost dormite către dimineaţă. Era şase si ceva cînd m-am trezit. Nici urmă de mamă veselă lîngă mine, nici urmă de nimic. Doar căţeluşa mea, care s-a bucurat de mine în drumul către bucătărie.   Era soare. Unul negru, evident, la fel ca zăpada, nelafel cu nopţile. Cafeaua, şi ea, tot neagră...
     Ce fac eu azi? E prima nedumerire a zilei. Mă uit la paharul cu apă de pe pervaz, din care cică mama bea apă 40 de zile. Verific. N-a băut nimic şi zic:
      ,,- Mămico, pune mîna şi bea apă, ştii că trebuie să te hidratezi!''
     Hmmm, iar nu răspunde. Îngit nişte lacrimi uriaşe şi cît se poate de reale şi le amestec cu cafea. Ca să nu mai simt sarea. Ce fac eu azi? Ieri nu am ieşit decît să-mi iau nişte pîine. Hai să fiu azi mai temerară decît ieri şi să mă duc la tata. Aşa am şi făcut.
     L-am găsit în camera mamei, vorbind cu ea. I-am zis ,,săru' mîna''. Nu lui, ci EI, care ne priveşte ,,pişicher'' dintr-o poză pe care tata a pus-o la preţioasa noastră icoană cu armătură de argint şi pe care EA o iubea atît de mult.
      La întoarcere, drumul m-a dus el singur către casă. Eu am mers fără el, nu pe el, nu pe de-asupra lui...doar o fetiţă de vreo 5 ani, care trăgea o sanie mai mare decît ea, m-a trezit cumva, cînd s-a oprit în faţa mea. S-a prezentat frumos:
     - Bună. Eu sînt Francesca, dar mi se spune Franci. Pe tine cum te cheamă?
     - Petra, îmi pare bine.
     - Mă tragi şi pe mine cu sania pînă la pomul ăla şi înapoi?
     - Hai!
     Am aranjat-o frumos pe sanie şi m-am executat. La despărţire mi-a spus cîteva cuvinte cu cel mai frumos surîs din lume, aşa cum numai la copii ca ei poţi întîlni:
      - Mi-a plăcut foarte mult! Am fost fericită! O să ne mai vedem?
      - Da, Franci, eu trec destul de des pe aici.
     Deci am făcut ceva azi. Am făcut un copil fericit.