CRĂCIUN FERICIT? 2011...

    Ajun de Crăciun...,,O, ce veste minunată!''...
    La doctora I. în cabinet, ora 12 trecute fix: ,,Îmi pare rău Petruţa..Nu o mai poate ajuta nimic. E în stadiu terminal, în cîteva zile va intra în comă uremică. Se va întîmpla aşa, dintr-o dată. Eu nu mă întorc decît după 3 ianuarie. Ce să spun, vă doresc să vă fie uşor, să fie o moarte uşoară...''
     Mi s-a făcut rău şi m-a rugat să rămîn în cabinet pînă îmi trece. Nu mi-a trecut, dar m-am ridicat şi m-am dus în salon unde am minţit-o iar pe mama frumos. I-am spus că totul va fi bine. Că doar trebuie să mai avem puţină răbdare...
      Prima zi de Crăciun. Am ajuns la spital destul de devreme, cu cîte ceva de-ale gurii din ce am reuşit să fac. I-am găsit bine iar fericirea din privirea ei m-a toropit. A fost o zi în care am văzut de toate: bradul de la capătul culoarului pe care nu-l privea nimeni, asistente supărate că nu mai prididesc într-o zi în care ar trebui să facă altceva, saloane ticsite cu oameni pentru care nu exista nici măcar prezent, durere, nefericire.
      Mi-am iubit-o, mi-am jelit-o (în gînd sau pe culoar ieşită sub un pretex inevntat pe moment), am hrănit-o şi în cele din urmă am plecat. Pe la 20. Tot aşa, trecute fix.
      Ce să fac? Mi-am amintit vorba unui vechi şi drag prieten care într-o vreme obişnuia să-şi ia ,,porţia de hai-hui'', şi m-am hotarît să mi-o iau şi eu. Aşa, am schimbat brusc traiectoria şi m-am hotărît să văd ce fac oamenii oraşului în seara de Crăciun.
      Străzi pustii pînă în centru. Acolo, cîţiva tineri la patinoar. Deloc zgomotoşi, cu o fericire nu tocmai reală, aşteptau aranjarea gheţii. Am mers mai departe. Eram fantoma mea. Nu mă vedea nimeni dar eu îi vedeam pe toţi.
      Doi brazi frumoşi. Luminiţe multe luminau fals pentru ochii mei orbi. Aproape de mine, ,,o familie fericită'' compusă dintr-un el, o ea şi un copil drăgălaş, îşi aruncau nişte cuvinte nu tocmai potrivite pentru seara de Crăciun... ceva mai departe, la fel...deci oamenii ,,fericiţi'' se ceartă şi în seara de Crăciun!
      În parc, pustiu...doar niste îngeri trişti îşi ridicau către cer trîmbiţele luminoase...a!, şi un cîine cu cercel de la primărie. S-a codit o clipă, apoi a venit către mine ca spre stăpînul pe care l-a aşteptat o viaţă. I-am vorbit frumos, cred că i-am şi recitat ceva, l-am mîngîiat, în fine! A plecat fericit că în loc de mîncare a primit ceva ce poate îşi dorea mai mult: afecţiune.
      Am ajuns acasă destul de tîrziu pentru că, fără să simt, fiecare popas a durat mai mult decît mi s-a părut.
      Am desfăcut o cutie de bere şi mi-am urat un sincer şi călduros ,,Crăciun fericit!''
Căţeluşa mea a fost de acord şi cred că mi-a urat şi ea ceva: ,,Crăciun fericit?"